Fotografia m-a pasionat încă din vremurile în care alergam sprinten pe dealurile copilăriei din Mediaș. Nu aveam aparatul meu foto, însă îl împrumutam, din când în când, pe cel al unui bun prieten și vecin. Era o cutiuță magică cu care mă jucam printre alte pasiuni, umblat prin păduri și mâncat diverse fructe de prin copaci sau tufe. Nu mai contează dacă erau toate comestibile. Cutiuța era magică precum copilăria pe care am avut-o, însă având în vedere că sunt bătrân, nu chiar atât de sofisticată. Erau alte vremuri. Trebuia să-i încarci un film, undeva în întuneric, iar atunci când credeai că ai prins cadrul vieții, se termina, pentru că avea cam 36 de poziții disponibile. Apoi trebuia să-l schimbi și bineînțeles că nu mai aveai altul.

Mă mulțumeam cu ce aveam și mă retrăgeam la developat. Tot într-o cameră obscură, cu lumină difuză, roșie, prin care vedeam doar atât cât să nu mă lovesc cu nasul de pereți. De pereții băii, pentru că acolo era sofisticatul laborator. Pe mașina de spălat erau și tăvițele cu soluții, în care tăvăleam pe rând hârtia fotografică. Trebuia mai mult să simt dacă toate ajustările sunt suficiente pentru un rezultat final decent, pe care oricum îl aflam mult mai târziu, după ce eliberam pozele de pe sfoara pe care erau agățate cu cârlige de rufe, și le scoteam la lumina zilei. Am uitat să vă spun că toate fotografiile erau alb-negru. Sună și chiar era complicat.

De-a lungul timpului, am trecut prin diverse epoci ale fotografiatului, camere mai mult sau mai puțin moderne, care însă erau suficient de limpezi pentru a rememora aventurile din vacanțe împreună cu prietenii. Acum mă bucur de alte tehnologii, din alte secole, fotografiatul a devenit mult mai versatil și deschis spre cu totul alte zări. Un paradis al pixelilor, culorilor, sau dimpotrivă, monocromatic, după cum ți-e pofta de editare. Infinit.

Sigur că pasiunile, întipărite probabil genetic, ieșite dintr-un sertar ascuns, nu pot fi potolite. Așa că am decis relativ recent, să las sertarul liber, deschis, să încerc să fac ceva mai mult din toată această poveste. M-a urmărit tot timpul, iar de multe ori n-am reușit să-i acord atenția necesară, din diverse motive. Unde am de gând să ajung? Dacă voi ajunge? Nu știu. Ideea e că n-am de gând să mă opresc și am reușit să fac un mic pas înainte. Sper să vă placă ce găsiți pe aici, promit să revin mereu cu noutăți.